CRONICA LITERARA

 Poezia ca rugăciune

„Rugaţi-vă ne-ncetat”, spune Sfântul Pavel (1.Tes.5.17).

         Pentru un bun creştin, acest îndemn înseamnă nu doar să rostească lungi litanii din molitvelnic, sau să psalmodieze monoton, ci înseamnă să trăiască mereu în lumina sfintelor învăţături ale lui Iisus Hristos. Puţini sunt cei care ajung la ultimele trepte ale rugăciunii, puţini sunt cei care ajung la „rugăciunea de sine lucrătoare”, cum spune Părintele Cleopa, citând din „Cântarea Cântărilor”: „Eu dorm şi inima mea se roagă”. Trăind în lumea dominată de „cel viclean”, supus mereu păcatului, ispitelor, omul contemporan poate cu greu să îndeplinească îndemnul Sfântului Pavel. Dacă însă nu poate ajunge la „rugăciunea de sine lucrătoare”, poate să poposească mai îndelung pe treptele de început ale Rugăciunii, atunci când doar rosteşte, gândeşte, sau simte viaţa veşnică pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.  Rucodelia, munca mâinilor, pe care o practică, smeriţi, călugării, ca pe un ritual al credinţei şi al nădejdii, este tot Rugăciune. Lectura câtorva pagini din Sfânta Scriptură, din Filocalie, din Pateric sau Proloage, ori din alte cărţi inspirate de Sfântul Duh Părinţilor Bisericii  este tot Rugăciune.

         Şi Poezia este o Rugăciune. Acest adevăr, care nu mai trebuie demonstrat, mi-a fost reconfirmat recent, când am descoperit într-un volum de versuri venit de peste Prut, intitulat „Când s-au fost spus Îngerii” şi semnat ca-n vechime doar cu numele de botez al Poetului: Traianus, ferestre spre Rai, expresii ale „nostalgiei Paradisului”, cum spune aşa de adevărat Nichifor Crainic. Poetul nu a fost doar inspirat de Sfântul Duh, Care l-a ajutat să exprime sublimul existenţei noastre în zarişte cosmică, dar în multe versuri pare să fi fost răpit de-a dreptul în lumea paradisiacă a veşnicei Lumini. Iată, „Recitirea izvoarelor” (p.60): „E-o Viişoară-n Domnul, milenară,/ Şi-acolo-n rai, cu cer acoperite,/ Dorm cânturile mele nerostite,/ Ce-ades le-ngână zeii la sitară.// E-o Viişoară-n Veci cum       nu-ntâlnesc/ În nici o inimă dăinuitoare./ Numele Tău, Iisus, spital ceresc,/ Umblă prin ea desculţ în fremătare.//  Acolo casă-mi vreau cu fluturi mii/ Săltându-mi în privire, nesfârşit,/ Roit de ei să strig cu veşnicii:/ „Eu chiar       şi-nvins fiind am izbândit!”

Poetul ne revelează frumuseţea lumii nevăzute, aşa cum face şi Eminescu atunci când scrie: ”Sara pe deal, buciumul sună cu jale./ Turmele-l urc, stele le  scapără-n cale…”, sau Arghezi:” „Îmi atârnă la fereastră/ Iarba cerului, albastră,/ Pe care, pe mii de fire/ Curg luceferii-n neştire…” Lumea sublimă a Totului ne devine familiară, turmele păşesc pe stele, iar cerul devine o pajişte cu iarbă albastră pe care te poţi tăvăli. Poezia ne apropie de Dumnezeu aşa cum ne apropie Rugăciunea, ea devine o lumină a lumii, ca Însuşi Iisus: „Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/ Căci numai Tu eşti poezia lumii.” (p.31). Avem aici o poezie care mărturiseşte asupra calităţii teandrice a omului, o poezie „kalocamistică”, după o expresie fericită a lui Andrei Vartic. De fapt toată poezia mare este kalocamistică, adică este o fereastră prin care noi vedem dincolo.

         Există, fără îndoială, şi o foarte mare poezie care tematizează rugăciunea, de la Dosoftei, la Al. T. Stamatiad, la George Lesnea, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic sau Radu Gyr. Chiar în volumul de poezii pe care-l discutăm sunt multe rugăciuni, psalmi care uneori amintesc de Arghezi, sau Blaga, psalmi care pot sta în rând cu marii închinători pe care i-am pomenit: „Calea spre tine, Doamne, pavată-i cu iubire,/ Calea spre nicăire pavată-i cu blestem./ Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc mistere,/ Sunt beat de tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem!” (p.30, Psalmul sfinţiei), sau: „Atâta veşnicie-n jurul Tău,/ Şi-atâta cer nemărginit în Tine/ S-au schivnicit părerile de rău,/ Ai tras obloanele peste suspine// Şi vii ades, îngenunchind prin maci,/ Cu dangăt de-absolut ningând coline/ Şi-n loc să stai de vorbă mai mult taci.” (p.47. De vorbă cu îngerul). 

          Aceste rugăciuni îl apropie pe cititor de Dumnezeu prin însăşi tematica lor, ele sunt trepte spre cer, cum este orice rugăciune izvorâtă din inimă. Se pune însă problema dacă celelalte poezii, cu tematică profană, poezia de dragoste, de exemplu, pot fi asimilate rugăciunii. În măsura în care au o dimensiune estetică, adică în măsura în care ele îl ajută pe cititor să întrevadă lumea celor nevăzute, toate poeziile ar trebui să fie nişte rugăciuni. Părintele Cleopa însă, vorbind despre vise şi vedenii, ne avertizează asupra faptului că acestea pot veni de la Dumnezeu, dar pot veni şi de la diavol. Sfatul lui este ca mai bine să le respingem pe toate, decât să fim amăgiţi de cel viclean. Poate este simplu să respingem orice vedenie, ştiind că nu avem discernământ, dar în universul poeziei trebuie să găsim criterii pentru a deosebi demonicul de angelic. Tudor Arghezi ne avertizează, cinstit, că poeziile din „Flori de mucigai” le-a scris „cu unghiile de la mâna stângă”, deci sunt demonice, dar Mircea Cărtărescu? Dar Bacovia? Iată, să luăm tema singurătăţii, care la Bacovia sună aşa: ”Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe - / Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte,/ Singur, singur, singur…// Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie - / Şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă…” Traianus vorbeşte altfel despre singurătate: "Singurătatea are gust divin,/ Parfumul ei a îmbătat tot burgul/ Ce poartă numele-mi de peregrin./ Singurătatea-i este Demiurgul.// Aici, numai aici sunt fericit./ N-am cunoscut un mai ales deliciu./ Singurătatea-i marele meu viciu./ Miros a sunet îndumnezeit./...//Şi singur cuc, de vrajă desfrunzit,/ Voi fi doar clinchet îndumnezeit." (p.16). Poezia este rugăciune atunci când ea sună a „clinchet îndumnezeit”! Iată cum singurătatea poate deveni din grotescă, sublimă: „Nimeni nu-i singur. Nici singurătatea,/ Cât facem schimb de taine şi mirări/ Cu ea. Între Etern şi Niciodată/ Urc zilnic ale umilinţei scări.// Şi ele nesfârşesc precum durerea/ Ce-o zăvorâm în ode şi statui./ Nimeni nu-i singur. Nici măcar tăcerea./ Fiindcă ne are, ea singură nu-i.// Şi fiindcă o avem de-atâtea ori/ Suntem cu-o lume lumilor datori.” (Odă pentru clavecin, p.37).

         Poezia este Rugăciune. Poetul oficiază şi noi ne minunăm de frumuseţea cu care Dumnezeu a împodobit lumea cea văzută, dar şi pe cea nevăzută, ne bucurăm când poezia luminează unitatea dintre noi şi lume – o stea dublă ce veşnic fiinţează din mila Lui şi trăim sublimul existenţei în Lumina Lumii. Alături de Traianus, care scrie:  „Statui în alb - cuvintele rostite/ Le duc în inimă, la adăpost/ Şi mă predau ferice şi cuminte,/ Răpit de cântecul care ai fost.// Cărţile ceruri sunt, aştern în ele/ Sufletul porumbelului rebel,/ Care crezu că poate fi altfel/ O lume jefuită grav de stele.// Statuie-n alb, Cuvântul mă rămâne/ Din clipa-n care, surâzând ciudat/ Ai secerat grădinile din mine/ Şi, pustiit de taine, m-am uscat.// Şi de atunci prin veacuri ca prin cânturi/ Apari mereu, de mână cu misterul,/ Şi cazi, ninsoarea mea, peste pământuri/ Dintr-un pământ mai clar, care e Cerul.” (O carte - un cer   p.73).

Ioan NEACŞU

Bacău, 19 sept. 2009

CRONICA LITERARA

Timpul lui Eminescu, de Andrei Vartic, Ed. Vicovia, 2009

  Editura Vicovia a adunat sub titlul de mai sus câteva articole scrise în ultimii trei ani de scriitorul  basarabean Andrei Vartic. Fizician de profesie, dar cu vaste preocupări în istorie, arheologie, filozofie, teoria informaţiei, eseistul realizează nişte texte care surprind la început, chiar nedumeresc, iar apoi cititorul este fascinat de puhoiul ideilor mitraliate cu o dezinvoltură care presupune o foarte bună stăpânire nu doar a limbii române, ci şi a variatelor domenii prin care se mişcă foarte lejer. De la Socrate, Heidegger sau Ştefan Lupaşcu, la Părintele Iustin Pârvu sau esteticianul Petru Ursache, autorul face tot soiul de asocieri, menite să lumineze ideile pe care le dezvoltă. Un mic text din poemul eminescian „Andrei Mureşanu” : „…undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut” reprezintă nu doar o expresie poetică a formulei care leagă amplitudinea undei de frecvenţa ei, dar şi o anticipare a teoriei lui Einstein, sau a interpretării moderne a lui Bach! Nu mi-am imaginat că se poate gândi atât de profund şi emoţional în acelaşi timp. Eu credeam că nu se pot formula cugetări adânci în exclamaţii. Andrei Vartic mi-a arătat că se poate. Textele sale sunt eseuri de mare profunzime, poeme, dar şi articole de ziar, chiar pamflete în acelaşi timp. După ce am parcurs cele câteva eseuri despre Eminescu, am înţeles că modelul publicisticii pe care o practică Andrei Vartic este cel eminescian. Acelaşi patos în sublinierea ideilor, aceeaşi erudiţie neacademică, firească, dând impresia că trimiterile la Panini sau Hegel sunt banale, de ordinul evidenţei, aceeaşi foarte bună stăpânire a limbii române.

Dar nu doar cum să scrie a învăţat Andrei Vartic de la Eminescu, ci şi cum se face jurnalism în România, sau măcar cum ar trebui să se facă. Temele publicisticii eminesciene se regăsesc în textele lui Andrei Vartic, pe primul loc situându-se naţionalismul. Prin felul în care a gândit problemele timpului său, Eminescu ne dă răspuns la problemele timpului nostru, el este contemporanul nostru, este contemporanul etern al României. „Timpul lui Eminescu”, titlul volumului, vrea să spună că Eminescu este contemporan cu noi, deoarece el există „in illo tempore”.

          Autorul vorbeşte despre lupta anticomunistă din Republica Moldova, stat condus, paradoxal, de comunişti, ca şi cum Germania ar fi condusă de un partid nazist! Faptul că anticomunismul a fost asimilat de guvernanţi cu naţionalismul, căruia i s-a dat o nuanţă şovină, a făcut ca patrioţii care ţin la calitatea lor de români să fie văzuţi ca nişte infractori. Naţionalismul adevărat  a fost cultivat de paşoptişti, de Eminescu, el înseamnă de fapt patriotism şi paginile în care este descrisă prigoana la care sunt supuşi românii sunt sublime şi tragice, ele depăşesc jurnalismul obişnuit, după modelul lui Eminescu, despre care autorul scrie: „Fraza lui nu conţinea numai informaţie sau atac la partid, sau persoană, ci, fiind construită în mod poetic, adică mai ales cu har, era răsunet şi a problemelor de moment ale oamenilor, dar şi a celor izvorâte din aspiraţia lor spre mântuire. Ea armoniza istoria şi tradiţia cu prezentul şi cu ziua de mâine. Ea rezona tocmai de aceea cu stările cele mai profunde ale oamenilor.”(p.25).

          Eseul despre Nichita Stănescu este exemplar pentru felul în care autorul „rezonează” la marea poezie, pentru capacitatea lui de a face poezie despre poezie. El nu distonează cu restul volumului, deoarece poezia face parte din viaţa noastră la fel de mult ca limba română, sau patriotismul.

          Replicile date doamnei Sabina Fati şi doamnei profesoare Zoe Petre fac, însă, notă discordantă, nu prin stil, la fel de expresiv (vezi şi articolul despre manele!), ci prin felul în care sunt formulate. Este foarte importantă discuţia despre pactul Molotov-Ribbentrop, dar cel viclean nu a abordat problema ca să o rezolve, ci doar demagogic. A crede că vrăjmaşul este mare luptător anticomunist şi implicit mare naţionalist este o naivitate. Cât priveşte articolul din Ziua semnat Zoe Petre, cred că autorul a făcut doar o figură retorică, a avut nevoie de un pretext pentru a vorbi despre însemnătatea dimensiunii ortodoxe a spiritualităţii româneşti. Tema o găsim însă şi în alte articole, mai ales în cele despre Eminescu.

          Cartea lui Andrei Vartic ar trebui să ajungă pe masa cât mai multor români, de dincoace şi de dincolo de Prut. Ea este un tragic şi sublim strigăt, un ecou - inspirat de Sfântul Duh! - la uriaşul tunet eminescian.

15 ian.

CRONICA LITERARĂ

Ospiciul, de Vasile Baghiu, ed. Vinea, 2006

Premiul pentru proză al Asociaţiei Iaşi a Uniunii Scriitorilor – decembrie 2007

Romanul lui Vasile Baghiu are o istorie lungă. Eu l-am citit în manuscris acum cincisprezece ani şi am ştiut de atunci că am în mâini o carte importantă. Autorul era un poet deja cunoscut pentru originalitatea şi curajul cu care, încă de la debutul său în „Ateneu”, milita pentru o poezie altfel decât a optzeciştilor, pe care a botezat-o „himerism”. A câştigat adepţi chiar şi printre poeţii mai „bătrâni”, chiar şi în străinătate, unde se mişcă la fel de lejer ca în literatura română şi este sigur mai cunoscut decât la noi. A adunat poeziile în cinci - şase cărţi, eseistica a lăsat-o împrăştiată prin reviste, a scris chiar şi o carte de proză, dar acest roman la care a ţinut cel mai mult nu a vrut să-l tipărească decât la „Cartea Românească”, editura Uniunii Scriitorilor care pe atunci consacra un scriitor. Au trecut anii; editura, dar şi uniunea, au evoluat cum ştim. A trebuit ca un prieten care are şi o editură să-l convingă să renunţe la orgoliul de a fi tipărit de „Cartea Românească”, o editură intrată oricum în anonimat, şi în ajunul Crăciunului trecut, când se întorcea din unul dintre desele sale sejururi în străinătate, a avut surpriza să vadă, după atâţia ani, romanul său tipărit. Vasile Baghiu este acum un scriitor important, nu mai contează unde-şi tipăreşte cărţile, iar premiul acordat de Asociaţia Iaşi a Uniunii Scriitorilor pentru proză pe 2007 acestui roman este o dovadă a faptului că valoarea autentică poate fi până la urmă recunoscută.

Romanul, care iniţial se numea „Sanatoriul”, are ca model, chiar dacă printr-o trimitere mai mult sau mai puţin ironică, „Muntele vrăjit” (un personaj care seamănă cu Hans Castorp, Zamisnicu, se spânzură!), dar este de fapt mai mult decât un roman iniţiatic, este o imago mundi ca-n „Istoriile” lui Mircea Ciobanu, sau „Lumea în două zile” a lui George Bălăiţă. Precum cartea lui Thomas Mann, „Ospiciul” descrie viaţa într-un sanatoriu de tuberculoşi de lângă Piatra Neamţ, pe care însă îl proiectează in ilo tempore unde chiar identitatea personajului este incertă; el poate fi un bărbat sau o femeie, poate fi naratorul (se numeşte B.!), sau însuşi cititorul (p.11, 13). Aventura propriei sale existenţe face parte din marea aventură a vieţii, frenetică şi grotescă, sublimă până la extaz. Mizeria fiziologicului, cu expectoraţii colorate şi fetide, hemoptizii şi accese de tuse se împleteşte cu dorinţa frenetică de viaţă, sex, beţie, bârfă, multă bârfă. Graniţa dintre grotesc şi urât, vulgar, pornografic este atât de insesizabilă încât este un adevărat miracol faptul că din bube, mucigaiuri şi noroi autorul iscă frumuseţi şi preţuri noi! Folosind foarte diferite strategii narative, de la parodieri amuzante la Eugen Ionescu, sau Teodor Mazilu, la G. Bacovia, Urmuz ori Sfinţii Părinţi până la autoreferenţialitate maliţioasă ori hiperrealism, autorul caută – şi găseşte! – cea mai bună cale de a construi o lume care să fie un echivalent elocvent al lumii noastre cea de toate zilele. Pe trei pagini, de exemplu, (pp.15-17) zeci de personaje cu sute de întâmplări compun o lume a sanatoriului, pentru descrierea căreia ar fi fost necesare sute de pagini. Chiar bârfa, omniprezentă în text, devine strategie narativă amplificând spaţiul şi timpul prin reflectarea caleidoscopică a lumii în personajele care, deşi multe, sunt de fapt unul singur: „În zilele mohorâte B. se închidea în cameră şi se băga în pat. Bun! Deci în zilele mohorâte B (cine este B ? dacă este cel din oglindă atunci sunt chiar eu şi pot vorbi despre mine la persoana a doua (sic! n.m.I.N.), ca despre un străin, prezent peste tot, scriind o poveste sincopată, plină de fragmente din vieţile altora, vieţi care pot fi oricând ale mele, sperând că lucrurile, frazele, cuvintele se vor clarifica de la sine, prin ceaţa din preajma zidurilor şi ferestrelor ospiciului) se închidea în cameră şi se băga în pat”, iar la p. 87 „B. a intrat în camera sordidă, unde el se regăsea cu toate numele pe care le avea”. Personajul / personajele trăiesc intens în aşteptarea morţii o viaţă frenetică, evident grotescă pentru cine o priveşte din exterior, dar sublimă pentru universul sanatoriului. Umorul, chiar negru, cum este descrierea unui mort pe care soţia vine să-l ia de la morga spitalului (p. 14), devine înţelegător când este vorba despre scenele de sex: „ de ce dragostea-i întâmplătoare? aşa cum era în ospiciu, precipitată, grăbită, disperată, de parcă fiecare moment ar fi fost ultimul, de parcă ar fi urmat să se prăbuşească lumea, lumea aceea, cu femeile care făceau dragoste cu bărbaţii lor de ocazie pe masa radiologică a lui Dignan, sub becul roşu, în întuneric, în lumina roşie, între filmele agăţate deasupra bazinului clipocitor; cu bolile lor, sexualitatea, cu hidrazida care măreşte apetitul sexual, cu trupurile lor care simt preajma morţii, care, din cauza asta se grăbesc să procreeze, să se împerecheze prin pădure, vara şi iarna, prin tufele care-i păzesc de vânt şi nu de frig, aşezându-şi sub ei halatele, pe pământul rece, apoi drumul înapoi, prin zăpadă…”(p.91). Textul este de citat integral. Autorul pune sub lupă lumea materiei în putrefacţie, prin fraze de un hiperrealism care fie prin enumerare, fie prin descriere amănunţită subliniază grotescul: „Sufocat aproape de efortul care-i înteţea tusea, luă de sub pat scuipătoarea metalică şi scuipă acolo spută verzuie, fetidă, cu striaţii roşii de sânge, spută aerată, spumoasă”(p.21), sau: „…Izghireanu, culturistul care aleargă toată ziua, când la deal, când la vale, când la vale, când la deal, dezbrăcat până la brâu ca să-şi arate bicepşii, pectoralii, trapezii, drepţii abdominali, deltoizii, sternocleidomastoidienii, marii dorsali, romboizii, ridicătorii scapulei, dinţaţii, oblicii şi transverşii abdominali, aleargă cu pletele-n vânt, stăpân pe viaţa lui.”(p.15). Viaţa este pusă de autor sub lupă nu pentru a-i îngroşa mizeria, ci pentru a o dilata până la transparenţă, astfel încât să se vadă ce este dincolo de ea. Grotescul nu este descris pentru pitorescul lui, autorul nu creează un text vulgar, sau pornografic, ci subliniază grotescul pentru a-l transcende: ”Citind jurnalul lui Julien Green înţeleg cât de uşoară este adoptarea pesimismului – spune Vasile Baghiu. Pagini pline de semnele unei viziuni sumbre sunt la îndemâna oricărui scriitor cu un talent mediocru. Nu trebuie decât să priveşti în jur şi să scrii. Mai greu este să scoţi din mizeria cotidiană lumina aceea care ne traversează uneori şi ne face să iubim viaţa. Cu toţii ştim că trăim într-o lume fundamental bolnavă şi nu e nici un merit să trăncăneşti despre răul general. La ce mi-ar folosi să găsesc asta în cărţi?” (p.56). Sigur, urâtul este spectaculos în sine, se pot crea lumi de-a dreptul fascinante, precum cea din „Orbitorul” lui Mircea Cărtărescu, dar asemenea construcţii nu duc la atât de râvnitul catharsis, ori la mântuirea creştină. Ele sunt modele ale iadului, dar sublimul existenţei umane sub coviltirele lui Dumnezeu poate fi atins doar dacă, dincolo de existenţa strident colorată a sanatoriului în care temporar vieţuieşte, omul este capabil să vadă Lumina Lumii. Viaţa şi moartea devin astfel, din simple – chiar dacă fascinante! – spectacole, căi iniţiatice spre nemurire. Personajul lui Vasile Baghiu ajunge în final în cimitirul sanatoriului, îşi sapă o groapă în pământul reavăn şi se aşează confortabil în ea, experimentând transcenderea materiei atât de mizerabil şi de sublim descrise în roman: „M-am plimbat printre crucile părăginite. Într-un loc piciorul mi s-a înfundat. Am descoperit acolo un pământ mai afânat pe care puteam să-l scormonesc cu mâinile. Am trecut la această muncă pentru că doream un culcuş numai pentru mine. Am scos multă ţărână până am făcut un locaş, o groapă, în care încăpeam bine, întins pe spate. M-am întins acolo şi m-am acoperit cu ţărâna neagră şi grasă. Numai capul mi l-am lăsat afară. Pentru respiraţie, desigur. M-am încălzit bine. Astfel am privit cerul câteva zile şi câteva nopţi, aţipind uneori. În acest timp nimeni nu a trecut pe acolo. Numai două vite au păscut într-o zi alături de urechile mele. Le simţeam aburii calzi care pufneau din nările lor largi şi umede, însă, încet, încet, au trecut mai departe, lăsându-mă plin de gânduri. Mă gândeam că toate apucăturile acelea nu puteau să fie manifestările unui om normal, dar eu înţelegeam, înţelegeam totul: copacii, vitele, iarba, crucile, cerul, primăvara. Eram viu şi aspiram către moarte din exhibiţionism, pentru că totul era de trăit.”(p.132).

…şi moartea!

Text apărut în revista "Ateneu",mai 2008

Varujan Vosganian

„Ochiul cel alb al Reginei”

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2001

         Dintr-un amplu „Dialog cu Varujan Vosganian” al Dianei Corciuc, apărut la editura „Dacia”, am aflat că poetul este coleg de generaţie (şi de cenaclu!) cu Florin Iaru, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Pavel Ghitiu, Adrian Socaciu, Mircea Nedelciu, Laurian Stănchescu, aşadar cu optzecişti să zicem „canonici”. Poezia sa însă nu este nici ludică, nici ironică, nici textualistă, n-are nimic postmodern, ba chiar aş spune că aparţine generaţiei anilor 1960, când poetul era elev de şcoală primară.

         Pentru Varujan Vosganian poezia este un ritual de accedere în transcendent şi tocmai prin acest fapt este un mijloc de a stăpâni realitatea imanentă. Ritualul presupune prezenţa unor animale totemice: lupul, vulturul (p.91), dar şi a unei fuziuni a lumii văzute cu lumea nevăzută: o lume cu îngeri şi sfinţi, ca în ilustratele de Crăciun (p.11), cu trimiteri inspirate la mitologia creştină, deşi, aşa cum aflăm din interviul citat, volumul este dedicat lui… Nefertiti („A patra dimensiune”, p.79, sau „Numai”,p.131) şi conţine trimiteri la filosofia orientală.

         „Ochiul cel alb al Reginei”, poemul care dă numele volumului (p.31), este o posibilă artă poetică: „…binecuvântarea de a fi orb/ şi de a nu te putea descoperi altfel/ decât mângâindu-te/ pentru a nu afla dintr-o dată/ cât eşti de frumoasă”. Pentru Varujan Vosganian poezia nu este o pictură, ca pentru Horaţiu, nu este o artă spaţială, ci una temporală, care descoperă lumea încetul cu încetul, prelungindu-şi la nesfârşit bucuria de a intra în rezonanţă cu ea. Când spun „lumea” spun de fapt „iubita”, care este pentru poet un univers de senzaţii tactile, ca mai sus, ori: „ca să te pot mângâia/ vreau să fiu orb noaptea aceasta/ palmele îmi vor fi răcoroase şi blânde”(p.75), olfactive: „tot viul de care îmi aduc aminte/ e parfumul de eucalipt/ din locul tăinuit de sub ureche”(p.103), sau muzicale („Vals lent”, p.17).

         Este o adevărată feerie de senzaţii, o senzualitate sinestezică, „frumoasa şi armeanul”(p.13) recompunând Paradisul. „Femeia mea – jumătatea mea infinită”(p.10), un vers genial (diluat din păcate prin dezvoltarea lui într-o strofă!) reprezintă o „mise en abîme” a acestui univers.

         Un oarecare exces de trimiteri savante, câteva ecouri din Arghezi, Blaga, dar mai ales Nichita Stănescu, fireşti la un poet care abia a debutat, deşi scrie literatură de un sfert de secol, nu pot decât să arate faptul că Varujan Vosganian face parte dintr-o familie de mari spirite!

         Volumul de autentică poezie despre care am vorbit, prin jubilaţia în faţa miracolelor universului (lumii, iubirii, iubitei), dar şi prin frumuseţea lui ca obiect tipografic (Tipografia „Ararat”), este o mare bucurie pentru cititor.

Ateneu, februarie 2002, p.6