Prof. Ioan Neacşu

CRONICA LITERARĂ

Ospiciul, de Vasile Baghiu, ed. Vinea, 2006

Premiul pentru proză al Asociaţiei Iaşi a Uniunii Scriitorilor – decembrie 2007

Romanul lui Vasile Baghiu are o istorie lungă. Eu l-am citit în manuscris acum cincisprezece ani şi am ştiut de atunci că am în mâini o carte importantă. Autorul era un poet deja cunoscut pentru originalitatea şi curajul cu care, încă de la debutul său în „Ateneu”, milita pentru o poezie altfel decât a optzeciştilor, pe care a botezat-o „himerism”. A câştigat adepţi chiar şi printre poeţii mai „bătrâni”, chiar şi în străinătate, unde se mişcă la fel de lejer ca în literatura română şi este sigur mai cunoscut decât la noi. A adunat poeziile în cinci - şase cărţi, eseistica a lăsat-o împrăştiată prin reviste, a scris chiar şi o carte de proză, dar acest roman la care a ţinut cel mai mult nu a vrut să-l tipărească decât la „Cartea Românească”, editura Uniunii Scriitorilor care pe atunci consacra un scriitor. Au trecut anii; editura, dar şi uniunea, au evoluat cum ştim. A trebuit ca un prieten care are şi o editură să-l convingă să renunţe la orgoliul de a fi tipărit de „Cartea Românească”, o editură intrată oricum în anonimat, şi în ajunul Crăciunului trecut, când se întorcea din unul dintre desele sale sejururi în străinătate, a avut surpriza să vadă, după atâţia ani, romanul său tipărit. Vasile Baghiu este acum un scriitor important, nu mai contează unde-şi tipăreşte cărţile, iar premiul acordat de Asociaţia Iaşi a Uniunii Scriitorilor pentru proză pe 2007 acestui roman este o dovadă a faptului că valoarea autentică poate fi până la urmă recunoscută.

Romanul, care iniţial se numea „Sanatoriul”, are ca model, chiar dacă printr-o trimitere mai mult sau mai puţin ironică, „Muntele vrăjit” (un personaj care seamănă cu Hans Castorp, Zamisnicu, se spânzură!), dar este de fapt mai mult decât un roman iniţiatic, este o imago mundi ca-n „Istoriile” lui Mircea Ciobanu, sau „Lumea în două zile” a lui George Bălăiţă. Precum cartea lui Thomas Mann, „Ospiciul” descrie viaţa într-un sanatoriu de tuberculoşi de lângă Piatra Neamţ, pe care însă îl proiectează in ilo tempore unde chiar identitatea personajului este incertă; el poate fi un bărbat sau o femeie, poate fi naratorul (se numeşte B.!), sau însuşi cititorul (p.11, 13). Aventura propriei sale existenţe face parte din marea aventură a vieţii, frenetică şi grotescă, sublimă până la extaz. Mizeria fiziologicului, cu expectoraţii colorate şi fetide, hemoptizii şi accese de tuse se împleteşte cu dorinţa frenetică de viaţă, sex, beţie, bârfă, multă bârfă. Graniţa dintre grotesc şi urât, vulgar, pornografic este atât de insesizabilă încât este un adevărat miracol faptul că din bube, mucigaiuri şi noroi autorul iscă frumuseţi şi preţuri noi! Folosind foarte diferite strategii narative, de la parodieri amuzante la Eugen Ionescu, sau Teodor Mazilu, la G. Bacovia, Urmuz ori Sfinţii Părinţi până la autoreferenţialitate maliţioasă ori hiperrealism, autorul caută – şi găseşte! – cea mai bună cale de a construi o lume care să fie un echivalent elocvent al lumii noastre cea de toate zilele. Pe trei pagini, de exemplu, (pp.15-17) zeci de personaje cu sute de întâmplări compun o lume a sanatoriului, pentru descrierea căreia ar fi fost necesare sute de pagini. Chiar bârfa, omniprezentă în text, devine strategie narativă amplificând spaţiul şi timpul prin reflectarea caleidoscopică a lumii în personajele care, deşi multe, sunt de fapt unul singur: „În zilele mohorâte B. se închidea în cameră şi se băga în pat. Bun! Deci în zilele mohorâte B (cine este B ? dacă este cel din oglindă atunci sunt chiar eu şi pot vorbi despre mine la persoana a doua (sic! n.m.I.N.), ca despre un străin, prezent peste tot, scriind o poveste sincopată, plină de fragmente din vieţile altora, vieţi care pot fi oricând ale mele, sperând că lucrurile, frazele, cuvintele se vor clarifica de la sine, prin ceaţa din preajma zidurilor şi ferestrelor ospiciului) se închidea în cameră şi se băga în pat”, iar la p. 87 „B. a intrat în camera sordidă, unde el se regăsea cu toate numele pe care le avea”. Personajul / personajele trăiesc intens în aşteptarea morţii o viaţă frenetică, evident grotescă pentru cine o priveşte din exterior, dar sublimă pentru universul sanatoriului. Umorul, chiar negru, cum este descrierea unui mort pe care soţia vine să-l ia de la morga spitalului (p. 14), devine înţelegător când este vorba despre scenele de sex: „ de ce dragostea-i întâmplătoare? aşa cum era în ospiciu, precipitată, grăbită, disperată, de parcă fiecare moment ar fi fost ultimul, de parcă ar fi urmat să se prăbuşească lumea, lumea aceea, cu femeile care făceau dragoste cu bărbaţii lor de ocazie pe masa radiologică a lui Dignan, sub becul roşu, în întuneric, în lumina roşie, între filmele agăţate deasupra bazinului clipocitor; cu bolile lor, sexualitatea, cu hidrazida care măreşte apetitul sexual, cu trupurile lor care simt preajma morţii, care, din cauza asta se grăbesc să procreeze, să se împerecheze prin pădure, vara şi iarna, prin tufele care-i păzesc de vânt şi nu de frig, aşezându-şi sub ei halatele, pe pământul rece, apoi drumul înapoi, prin zăpadă…”(p.91). Textul este de citat integral. Autorul pune sub lupă lumea materiei în putrefacţie, prin fraze de un hiperrealism care fie prin enumerare, fie prin descriere amănunţită subliniază grotescul: „Sufocat aproape de efortul care-i înteţea tusea, luă de sub pat scuipătoarea metalică şi scuipă acolo spută verzuie, fetidă, cu striaţii roşii de sânge, spută aerată, spumoasă”(p.21), sau: „…Izghireanu, culturistul care aleargă toată ziua, când la deal, când la vale, când la vale, când la deal, dezbrăcat până la brâu ca să-şi arate bicepşii, pectoralii, trapezii, drepţii abdominali, deltoizii, sternocleidomastoidienii, marii dorsali, romboizii, ridicătorii scapulei, dinţaţii, oblicii şi transverşii abdominali, aleargă cu pletele-n vânt, stăpân pe viaţa lui.”(p.15). Viaţa este pusă de autor sub lupă nu pentru a-i îngroşa mizeria, ci pentru a o dilata până la transparenţă, astfel încât să se vadă ce este dincolo de ea. Grotescul nu este descris pentru pitorescul lui, autorul nu creează un text vulgar, sau pornografic, ci subliniază grotescul pentru a-l transcende: ”Citind jurnalul lui Julien Green înţeleg cât de uşoară este adoptarea pesimismului – spune Vasile Baghiu. Pagini pline de semnele unei viziuni sumbre sunt la îndemâna oricărui scriitor cu un talent mediocru. Nu trebuie decât să priveşti în jur şi să scrii. Mai greu este să scoţi din mizeria cotidiană lumina aceea care ne traversează uneori şi ne face să iubim viaţa. Cu toţii ştim că trăim într-o lume fundamental bolnavă şi nu e nici un merit să trăncăneşti despre răul general. La ce mi-ar folosi să găsesc asta în cărţi?” (p.56). Sigur, urâtul este spectaculos în sine, se pot crea lumi de-a dreptul fascinante, precum cea din „Orbitorul” lui Mircea Cărtărescu, dar asemenea construcţii nu duc la atât de râvnitul catharsis, ori la mântuirea creştină. Ele sunt modele ale iadului, dar sublimul existenţei umane sub coviltirele lui Dumnezeu poate fi atins doar dacă, dincolo de existenţa strident colorată a sanatoriului în care temporar vieţuieşte, omul este capabil să vadă Lumina Lumii. Viaţa şi moartea devin astfel, din simple – chiar dacă fascinante! – spectacole, căi iniţiatice spre nemurire. Personajul lui Vasile Baghiu ajunge în final în cimitirul sanatoriului, îşi sapă o groapă în pământul reavăn şi se aşează confortabil în ea, experimentând transcenderea materiei atât de mizerabil şi de sublim descrise în roman: „M-am plimbat printre crucile părăginite. Într-un loc piciorul mi s-a înfundat. Am descoperit acolo un pământ mai afânat pe care puteam să-l scormonesc cu mâinile. Am trecut la această muncă pentru că doream un culcuş numai pentru mine. Am scos multă ţărână până am făcut un locaş, o groapă, în care încăpeam bine, întins pe spate. M-am întins acolo şi m-am acoperit cu ţărâna neagră şi grasă. Numai capul mi l-am lăsat afară. Pentru respiraţie, desigur. M-am încălzit bine. Astfel am privit cerul câteva zile şi câteva nopţi, aţipind uneori. În acest timp nimeni nu a trecut pe acolo. Numai două vite au păscut într-o zi alături de urechile mele. Le simţeam aburii calzi care pufneau din nările lor largi şi umede, însă, încet, încet, au trecut mai departe, lăsându-mă plin de gânduri. Mă gândeam că toate apucăturile acelea nu puteau să fie manifestările unui om normal, dar eu înţelegeam, înţelegeam totul: copacii, vitele, iarba, crucile, cerul, primăvara. Eram viu şi aspiram către moarte din exhibiţionism, pentru că totul era de trăit.”(p.132).

…şi moartea!

Text apărut în revista "Ateneu",mai 2008

Varujan Vosganian

„Ochiul cel alb al Reginei”

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2001

         Dintr-un amplu „Dialog cu Varujan Vosganian” al Dianei Corciuc, apărut la editura „Dacia”, am aflat că poetul este coleg de generaţie (şi de cenaclu!) cu Florin Iaru, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Pavel Ghitiu, Adrian Socaciu, Mircea Nedelciu, Laurian Stănchescu, aşadar cu optzecişti să zicem „canonici”. Poezia sa însă nu este nici ludică, nici ironică, nici textualistă, n-are nimic postmodern, ba chiar aş spune că aparţine generaţiei anilor 1960, când poetul era elev de şcoală primară.

         Pentru Varujan Vosganian poezia este un ritual de accedere în transcendent şi tocmai prin acest fapt este un mijloc de a stăpâni realitatea imanentă. Ritualul presupune prezenţa unor animale totemice: lupul, vulturul (p.91), dar şi a unei fuziuni a lumii văzute cu lumea nevăzută: o lume cu îngeri şi sfinţi, ca în ilustratele de Crăciun (p.11), cu trimiteri inspirate la mitologia creştină, deşi, aşa cum aflăm din interviul citat, volumul este dedicat lui… Nefertiti („A patra dimensiune”, p.79, sau „Numai”,p.131) şi conţine trimiteri la filosofia orientală.

         „Ochiul cel alb al Reginei”, poemul care dă numele volumului (p.31), este o posibilă artă poetică: „…binecuvântarea de a fi orb/ şi de a nu te putea descoperi altfel/ decât mângâindu-te/ pentru a nu afla dintr-o dată/ cât eşti de frumoasă”. Pentru Varujan Vosganian poezia nu este o pictură, ca pentru Horaţiu, nu este o artă spaţială, ci una temporală, care descoperă lumea încetul cu încetul, prelungindu-şi la nesfârşit bucuria de a intra în rezonanţă cu ea. Când spun „lumea” spun de fapt „iubita”, care este pentru poet un univers de senzaţii tactile, ca mai sus, ori: „ca să te pot mângâia/ vreau să fiu orb noaptea aceasta/ palmele îmi vor fi răcoroase şi blânde”(p.75), olfactive: „tot viul de care îmi aduc aminte/ e parfumul de eucalipt/ din locul tăinuit de sub ureche”(p.103), sau muzicale („Vals lent”, p.17).

         Este o adevărată feerie de senzaţii, o senzualitate sinestezică, „frumoasa şi armeanul”(p.13) recompunând Paradisul. „Femeia mea – jumătatea mea infinită”(p.10), un vers genial (diluat din păcate prin dezvoltarea lui într-o strofă!) reprezintă o „mise en abîme” a acestui univers.

         Un oarecare exces de trimiteri savante, câteva ecouri din Arghezi, Blaga, dar mai ales Nichita Stănescu, fireşti la un poet care abia a debutat, deşi scrie literatură de un sfert de secol, nu pot decât să arate faptul că Varujan Vosganian face parte dintr-o familie de mari spirite!

         Volumul de autentică poezie despre care am vorbit, prin jubilaţia în faţa miracolelor universului (lumii, iubirii, iubitei), dar şi prin frumuseţea lui ca obiect tipografic (Tipografia „Ararat”), este o mare bucurie pentru cititor.

Ateneu, februarie 2002, p.6